Minunea Maicii Domnului din icoana de la Manastirea Ghighiu
S-a intamplat in anul 1996. Traiam fara nici o grija. Aveam casa, masina, o familie minunata si, ca fotograf, castigam destui bani. Era vara. Impreuna cu sotia trebaluiam prin curte. Baiatul nostru de 9 ani, Danut-Nicolae, dormea intr-un hamac. Intre timp, eu am plecat in oras sa fac ceva cumparaturi. Cand m-am intors acasa, sotia era nelinistita. L-a gasit pe Danut cazut din hamac. Se lovise cu capul de ciment si, chiar daca mai respira inca, copilul era inert, ca o leguma. Nu mai avea memorie, nu mai recunostea pe nimeni.
L-am dus urgent la Spitalul Judetean, unde i s-au facut primele investigatii. La prima intalnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri si m-a intrebat ce meserie am. Cand a auzit ca sunt fotograf, mi-a aratat radiografia. Am vazut numeroase clisee negative si puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisura longitudinala, prelunga de aproximativ 10 cm. Semana cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunandu-mi: Numai Dumnezeu ti-l mai poate salva. Oricum, chiar daca traieste, va fi un handicapat toata viata.
Pe vremea aceea, nu stiam prea multe nici despre Biserica, nici despre Hristos. Impins de disperare, m-am suit in masina si am pornit spre Manastirea Ghighiu. Mai fusesem la manastire, ocazie cu care mi se intamplase ceva ciudat. Pentru ca intrasem in biserica sa fotografiez o nunta, maica Lavrentia m-a rugat sa fotografiez si icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat ca icoana nu se lasa fotografiata, dar eu mi-am vazut de meserie cum stiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a iesit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Aparea ca o pata de lumina. Pentru faptul ca i-am promis maicii Lavrentia ca-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit in zilele urmatoare cu toata aparatura necesara pentru a realiza o fotografie profesionala. Am consumat doua filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost acelasi.
Din 72 de pozitii foto, nu mi-a iesit nici una. Am venit din nou dezamagit la manastire si am intalnit-o pe maica Lavrentia pe scarile bisericii. I-am aratat pozele spunandu-i ca este tot ceea ce pot sa fac. Atunci maica mi-a zis: Fa ce fac eu si a inceput sa mearga in genunchi, batand metanii, de la pridvorul bisericii pana in fata icoanei. Maica a zis iar: Acum fotografiaza!. Am facut cum mi-a spus, dar cu convigerea ca rezultatul va fi acelasi. La developarea filmului am ramas impresionat ca abia acum am reusit sa redau chipul Preasfintei Fecioare pe pelicula.
Cu tulburarea acestei amintiri si cu gandul la ce se va intampla cu fiul meu, am intrat in biserica si, ajuns in dreptul icoanei, in sufletul meu s-a produs un vartej teribil. Am inceput sa plang. Boceam fara rusine. Din ochi tasneau lacrimile, iar din piept rabufneau toate strigatele mele de disperare, incat si preotul si-a intrerupt slujba si, iesind din altar, a intrebat speriat: Ce-i aici? Cine-a murit?.
Impresionate, maicutele au facut cerc in jurul meu si, asezandu-se in genunchi, potopite si ele de lacrimi, au inceput sa se roage cu toatele, cerand milostivirea Maicii Domnului si vindecarea copilului, care se zbatea intre viata si moarte la spital.
Va marturisesc ca atunci, in fata icoanei, am simtit la modul cel mai palpabil cum se savarsea minunea. Brusc, un clopot urias si transparent m-a acoperit, iar din toate partile ma invaluia o caldura ca de forja, de ziceam ca din clipa-n clipa ma voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat si am simtit pe cap o mangaiere pe care nu o voi uita toata viata, mangaiere insotita de o voce calda, invaluitoare: Du-te acasa, omule. Copilul tau se va face bine. M-am ridicat si am privit in jur. Nu era nimeni decat maica Lavrentia, care se ruga la cativa metri distanta, in genunchi, cu mainile impreunate si sotia mea potopita de durere.
Nu stiu de ce n-am mai putut plange. Secase izvorul lacrimilor. O liniste de necuprins si o bucurie imensa ma invaluia si, senin, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mi-am luat sotia de mana, spunandu-i: Aurelia, copilul va fi bine. Am mers direct la spital. Intr-adevar, minunea se savarsise. Copilul ne astepta. Se daduse jos din pat. Evolutia lui in timp a fost favorabila, spre mirarea medicilor. Dupa o saptamana, l-am luat acasa. Mergea, manca, se juca, alerga. Dupa o luna, la insistentele unor prieteni medici l-am dus la Bucuresti pentru a face un tomograf. Nu voiam sa merg, dar pentru insistenta lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului sa ma ierte si sa nu considere acest lucru ca o neincredere in puterea ei. Rezultatul la tomograf a iesit perfect. Doctorita care l-a examinat pe Danut nu a putut crede ca a avut craniul fisurat. Nu era nici o urma de calcificare. Fisura prelunga disparuse ca si cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecarii in sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Cand am adus baiatul la spital, in salon mai era o batrana lovita usor la cap. Se internase pentru niste analize de rutina. Cateva zile mai tarziu, in timp ce externam copilul, rudele batranei ii tineau lumanarea. Murise, in timp ce copilul meu (considerat fara sansa) traia.
Consider ca minunea consta nu numai in vindecarea miraculoasa a fiului meu, dar si in faptul ca viata familiei noastre a devenit una religioasa, apropiata de Dumnezeu si Biserica. Astazi Danut-Nicolae are 27 de ani si este student la a doua facultate. Dupa ce a terminat Facultatea de Informatica urmeza Dreptul, la Iasi.
