Care este sensul binecuvantarii, in general, si care este valoarea ei?

Atunci cand un credincios se apropie de un preot sa-i ceara binecuvantare, Domnul il binecuvanteaza pe preot, iar apoi preotul, pe credincios. Astfel, preotul este transmitatorul harului lui Dumnezeu. Se saruta, de fapt, nu mana preotului, ci mana Domnului. Sa presupunem ca vrem sa primim binecuvantarea Domnului si dorim sa stim cu exactitate daca ne-a binecuvantat sau nu. Domnul a lasat preotii pe pamant si le-a dat putere deosebita, ca harul Lui sa se pogoare peste credinciosi prin ei.

 

Din Parintele Ambrozie Iurasov, Indrumar crestin pentru vremurile de azi, vol.1, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, p. 166, 167

 

***

In privinta sensului binecuvantarii vom pleca de la o definitie ad-hoc, cum ca binecuvantarea este actul pasnic si benevol prin care o persoana doreste (ureaza) binele adevarat unei alte persoane, cu care comunica. Binele adevarat este binele universal valabil, iar acesta nu poate fi decat binele care are izvor in Dumnezeu ca singur Vesnic si Desavarsit. Ca binecuvantarea sa aiba lucrare este necesar ca ambele persoane sa creada in acelasi bine.

.

Binecuvantarea este de doua feluri: (1) binecuvantarea de la Dumnezeu si (2) binecuvantarea de la oameni. Exista si o situatie speciala, ce implineste amandoua binecuvantarile: binecuvantarea ce o face preotul catre oameni, atunci cand binecuvanteaza in numele lui Dumnezeu. Doar in credinta crestina intalnim aceasta putere de a binecuvanta astfel, deoarece preotul crestin este purtator al unui har (putere, trimitere) ce este chiar de la Dumnezeu spre aceasta. Preotul crestin poate binecuvanta si in numele sau personal, dar poate binecuvanta si in numele lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va implini binecuvantarea acestuia. Se face aceasta nu pentru ca Dumnezeu nu are timp de lume si si-a angajat ajutoare, ci pentru Biserica Lui, pe care o iubeste si care este, prin intoarcerea catre Dumnezeu prin pocainta, a omului cazut, implinirea Cuvantului si Jertfei Sale. Tot omul este cazut, dar nu tot omul ramane cazut! Cel care se intoarce prin plangere si parere de rau sincere, acela devine fiu al Bisericii si astfel, beneficiar potent al binecuvantarii preotului! Oamenii de azi inteleg mai greu ca lucrarea Bisericii este de a naste sfinti din toti cei care devin madulare ale ei. Oamenii solicita azi ceea ce ei doresc de la Biserica, spre implinirea unor nevoi si neputinte ce solicita mila uneori (deci cu greu pot fi refuzate), este drept, dar nu mai solicita binecuvantarea!

.

Acum, sa le luam pe rand:

Dumnezeu poate binecuvanta pe cineva, atunci cand doreste aceasta. Fericit este omul acela, caci este prietenul lui Dumnezeu. Aceasta binecuvantare nu se mai ia inapoi nicicand! Valoarea acestei binecuvantari rezulta din valoarea celui care o ofera (Dumnezeu), din puterea ei in fata careia nu poate sta nimeni, cat si din vesnicia acesteia. Mantuirea este binecuvantarea suprema din aceasta categorie, pe care o nadajduim!

 

Omul poate binecuvanta pe Dumnezeu sau pe un alt om. Cand omul binecuvanteaza pe Dumnezeu, o face cu scopul de a se inchina Lui; recunoaste puterea si maretia si stapanirea Acestuia si ridica slava catre Creator. Nu asteapta in schimb nimic, ci este un act de prosternare fata de Acesta! Valoarea acestei binecuvantari vine din asezarea omului in pozitia corecta fata de existenta sa; un astfel de om va avea puterea, ulterior sa priceapa, sa vada, sa auda corect si deplin ceea ce Dumnezeu lucreaza in Iubire. De aceea, fiecare slujba a cultului crestin incepe cu binecuvantarea pe care preotul o face catre Dumnezeu, ca o asezare in normalitate! Tot aici, trebuie mentionat ca, din smerenie si dorinta ca omul sa nu se aseze cumva in fata lui Dumnezeu cu nevrednicie, cultul Bisericii rezerva binecuvantarea aceasta preotului, in timpul oricarei slujbe sau rugaciuni. In particular, fiecare om poate binecuvanta pe Dumnezeu, dar nu cu scopul de a inlocui lucrarea preotului Bisericii, ci pentru a implini, cum spuneam, nevoia de a ne aseza pe pozitia singura corecta fata de El, supunerea totala!

 

Cand omul binecuvanteaza pe alt om, nu conteaza decat scopul pentru care se face acea binecuvantare. Omul care binecuvanteaza trebuie sa aiba, mai intai, asezarea spre a face aceasta, caci spune Scriptura: Fara de nici o indoiala, cel mai mic ia binecuvantare de la cel mai mare.(Evrei 7,7), deci sa binecuvanteze din ale sale, adica sa aiba in el materia ce doreste sa o transmita celuilalt, binele! Preotul va binecuvanta pe credincios spre intarire, spre ocrotire de la Dumnezeu a celui binecuvantat si spre mantuire. Credinciosul va binecuvanta pe alt credincios cu iubire, tot spre mantuire! Acesta binecuvantare contine deci, implicit, o rugaciune catre Cel ce tine toate, catre Dumnezeu, din partea celui care binecuvanteaza pentru cel ce primeste binecuvantarea. Aceasta binecuvantare respecta, intotdeauna, principiul ierarhiei lucrarii harice. Astfel ea se transmite de sus in jos si pe orizontala, dar niciodata de jos in sus! Episcopul va binecuvanta pe alt episcop, pe preot, pe diacon si pe credincios; preotul va binecuvanta pe alt preot, pe diacon, sau pe credincios, dar nu pe episcop; tot asa mai departe! Aici este de observat diferenta dintre binecuvantarea acesta si rugaciunea pentru alt om. Amandoua se fac din iubire, dar binecuvantarea, chiar daca include obligatoriu o forma de rugaciune, se bazeaza pe curgerea Darului de la Izvor (Dumnezeu) catre varsare (omul); rugaciunea insa, este ca si aerul, inconjoara pe toti si racoreste pe toti cu bucurie. Deci a nu se confunda binecuvantarea cu rugaciunea, chiar daca uneori la forma vazuta seamana destul de mult! Foarte importanta este nevoia de binecuvantare ce exista in relatia dintre parintele trupesc si copilul sau. Parintele (tata sau mama, chiar bunicii) pot si trebuie sa-si binecuvanteze copiii (nepotii), pentru ca numai astfel ii vor feri de aparitia in viata lor a starii opuse binecuvantarii, blestemul. Un copil care este insemnat de parintii sai cu semnul crucii (si nu numai cand este mic!) si este binecuvantat cu cuvinte precum Domnul nostru Iisus Hristos sa te ocroteasca, va reusi sa evite partasia cu blestemul de oriunde ar veni acesta, din neam, de la lume sau de la cel rau!

.

Cazul special, cum spuneam mai sus, al binecuvantarii preotului catre credincios si care contine in acelasi timp atat binecuvantarea Lui Dumnezeu cat si cea a omului, apare ca urmare a puterii transmisa preotului prin impreuna-lucrarea cu Harul Preotiei. In general, aceasta binecuvantare este folosita atunci cand este solicitata de o randuiala de cult sau cand preotul vede nevoia acesteia. Exemplu poate fi dezlegarea pacatelor la Taina Sfintei Spovedanii, sau situatii exceptionale in care preotul se implica, cu voia si stiinta sa deplina, cerand lui Dumnezeu, in baza puterii de a lega si dezlega pacatele oamenilor, ca voia sa sa fie implinita exact asa. Preotul va da socoteala insa de felul cum foloseste aceasta putere ce i-a fost incredintata.

.

Cu exceptia situatiei in care omul binecuvanteaza pe Dumnezeu, cel care este binecuvantat trebuie sa colaboreze in iubire identica cu cel ce binecuvinteaza, acceptand binecuvantarea si intarind aceasta acceptare printr-o formula clara, cel mai indicat spunand Amin!. Roadele binecuvantarii se vor vedea in mod sigur prin rabdare. Daca cel binecuvantat nu raspunde prin aceasta asezare corecta in primirea binecuvantarii, binecuvantarea se va intoarce la cel care a trimis-o. Se intelege deci, ca binecuvantarea nu este ceva abstract, ci o forma clara si reala a unei puteri care se poate transmite, cu conditia ca cel ce doreste sa o trimita sa aiba de unde sa rupa aceasta putere! Altfel este nebunie: cum sa dai ceea ce nu ai! Iata de ce oricine este lepadat, cazut, necunoscator, sau rauvoitor, nu poate da Binele prin binecuvantare vreunui om, cu atat mai putin lui Dumnezeu! Acestia trebuie mai intai sa faca pocainta spre reasezarea lor pe calea cea buna, caci doar una este Calea, iar apoi sa incerce sa dea din preaplinul inimii lor, cand il vor dobandi!

 

Sper ca toate acestea sa va foloseasca. De am gresit ceva, iertati-ma si rugati-L pe Domnul sa ma intelepteasca spre mantuire!

 

Cu dragoste de Hristos si dor de Rai,

 

Pr. Gheorghe Iftimi

 

Sursa: www.preotia.ro