Cruce sfanta, culca-ma,/ Cruce sfanta, scoala-ma!

Terminasem clasa a XII-a. Intr-o seara, intorcandu-ma de la un prieten, strabatand strazile pustii ale Orasului cu salcami – Suceava, ma intrebam daca voi ajunge acasa inainte de a se porni ploaia. Cerul era mahnit rau si un vant care se intetea cotrobaia tulburat printre blocuri, facand sa suiere tot ce intalnea in cale. N-am reusit sa cobor Marasestiul, un cartier sucevean, ca furtuna s-a si dezlantuit. Ploaia cadea in rafale, fara nici o randuiala, fulgerele luminau la intervale dese blocurile intunecate si copacii ravasiti si ingroziti. Urmam ud leoarca trotuarul, prin lumini si umbre, si ma gandeam la Ana lui Manole.

 

M-a cuprins deodata frica. O stare pe care n-o puteam controla. Nu voiam sa accept ca mi-e frica. Nu se asorta cu mine. M-am oprit in ploaie. Voiam sa analizez, sa inteleg ce se intampla. Era o stare ce venea din afara. Nu-mi explicam ce este. In clipa aceea, in ploaie, sub copacii care se zvarcoleau incercand si ei sa ma sperie, mi-am adus aminte de bunica la care am crescut pana la 6 ani. Ma dascalea intruna. Imi spunea toata ziua multe si de toate. Era obisnuita cu dascalitul. Crescuse 10 copii si o multime de nepoti.

 

— Sa stii, daca te cuprinde frica, sa-ti faci semnul crucii. Uite asa; si mi-a aratat cum se face. Daca nu poti cu mana, sa-ti faci cu limba in cerul gurii.

 

Singur, in intunericul sfasiat la rastimpuri de fulgere, pe trotuarul plin de balti, am facut semnul Sfintei Cruci. Nu cu mana dreapta, asa cum se face, ci, nu stiu de ce, cu limba, in cerul gurii. Si…a functionat. Frica a fugit de la mine in clipa aceea. M-am simtit usor. Starea de spirit s-a schimbat. Imi venea sa dansez. Mergeam prin ploaie si simteam ploaia ca pe un dar si o binecuvantare. La doar un minut distanta, zambeam, fara sa-mi pot explica de ce. Nu ma mai grabeam. Imi venea sa deschid bratele si sa imbratisez orasul. Ploaia si vantul si fulgerele nu ma mai speriau, ci imi vorbeau despre maretia Celui despre care imi tot spunea bunica. Ea cunostea taine pe care toti profesorii mei, la un loc, nu le stiau, nu mi le-au spus.

 

— Mamaica, tie nu ti-e frica sa mergi asa, singura in intuneric prin sat?

 

— Nu. De ce sa-mi fie frica?

 

— De caini, de noapte…

 

— Nuuu…

 

— Dar sa mergi prin padure? Sunt lupi, ursi…

 

— Ei! Aici la munte, de cate ori nu mergi si noaptea prin padure!? N-are de ce sa-ti fie frica. Te pazeste ingerul. De un singur lucru mi-e frica. Sa nu-L supar pe Dumnezeu. Ia vino incoace. Stai aici, sa te-nvat o rugaciune, sa nu te mai temi de nimic. Zi dupa mine.

 

— Cruce sfanta, culca-ma,

 

Cruce sfanta, scoala-ma,

 

Inger sfant, pazeste-ma,

 

Doamne, miluieste-ma!

 

— Doamne, miluieste-ma, repetam si eu dupa ea rugaciunea.

 

Am invatat-o pe de rost. Apoi… am uitat-o. Scoala, liceu… Mai tarziu, cand am fost la stramtoare, mi le-am amintit pe toate, si m-au ajutat. Am avut ce sa-mi aduc aminte.

 

Arhimandrit Nicodim Petre