Daca oamenii ne dezamagesc, e mai bine sa traim singuri?
Ce sa facem daca oamenii ne dezamagesc? E mai bine sa traim singuri? Mai exista iubire adevarata pentru oamenii de azi?
Sa te dezamagesti pana cand n-o sa te mai amagesti! Dezamagirea e lucrarea ta. Dezamagirea mea e lucrarea mea, nimeni nu m-ar putea amagi daca nu m-as lasa amagita.
Si orice dezamagire este o fapta buna, un serviciu, sa pupam mana celui care ne dezamageste, sa il pupam pe obraji, sa-i multumim frumos, sa-l punem si pe acatist vreo zece ani si sa ne despartim! Ca a alege sa traiesti mai departe langa cineva care e specializat in a te dezamagi si o face cu placere, mi se pare prea mult.
Sa invatam din prima lectie: ne amagim pentru ca suntem plini de pretentii si de asteptari de la ceilalti, am vrea ca ceilalti sa fie asa cum ne-ar placea noua si asa cum am vrea sa fim noi si ne amagim pe noi insine ca suntem asa si asa si asa¦ Cumva, aceasta dezamagire sa fie inceputul cunoasterii, inceputul iubirii. Cine rezista la zece dezamagiri asumate si inca il mai iubeste pe dezamagitor, are sanse sa-l iubeasca pana la Judecata de Apoi. Intre timp sa-i spuneti de fiecare data ca va doare comportamentul lui si ca ati ales sa-l iertati si chiar sa-i cereti sa-si ceara iertare¦ Dar singurul lucru important aici este sa va asumati consecintele comportamentului sau fara sa-l acuzati pe el de cele pe care le indurati. Ati ales asta si va asumati¦
Da, nu putem trai singuri pentru ca viata e comuniune. Singuratatea este moarte. Cand suferim in relatie, tot moarte e, dar e o moarte urmata de inviere. Murim felului de a fi centrat pe mine si inviem pentru celalalt. Nimeni nu scapa de moarte. Numai la invierea cea Mare vom scapa de moarte. Dar putem alege sa murim singuri si tristi, iubind o pisica de rasa, sau sa murim vii, inconjurati de fiinte care ne iubesc si pe care le iubim, in ciuda tuturor ranilor pe care ni le-am facut unii altora si a dezamagirilor pe care le-am trait de-a lungul timpului.
