Dumnezeu nu tradeaza niciodata

 

 

– Niciodata viata n-a fost mai inlesnita ca acum. Si totusi, e tot mai multa suferinta in lume. De unde vine?

 

– Depresia e o stare de cadere. Apare dintr-o lipsa de impacare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptura interioara, intre suflet si intelect. O lipsa de echilibru. Depresia inseamna, in primul rand, o lipsa de dragoste. Oamenii sufera cand nu-si mai pot gasi adapost in celelalte suflete din jurul lor. Cand nu pot gasi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descurajeaza si in relatia cu Dumnezeu, le e greu sa-si mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar daca oamenii mai tradeaza, fiindca sunt neputinciosi, Dumnezeu e singurul care nu tradeaza niciodata. Totusi, e foarte greu sa ajungi la masura relatiei cu Dumnezeu, fara sa relationezi cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare si din partea semenilor, ca nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scapa de depresie fara acea iubire neconditionata, care nu pretinde nimic in schimb, care nu te judeca si nu te acuza, ci te primeste si te odihneste.

 

– Iubindu-i cu adevarat pe cei deznadajduiti, i-am putea ajuta sa se vindece?

 

– Ar trebui sa fim noi insine Dumnezeu unii pentru ceilalti, sa-i odihnim si sa le dam incredere si adapost, ca un refugiu pe munte, in timp de furtuna. Sa-i protejam si sa le fim casa. Cand il hranesti pe celalalt, il hranesti, de fapt, pe Dumnezeu, cand il imbratisezi, el se imbraca cu tine si nu-i mai e frig. Cand ii vorbesti, se incalzeste la vorbele tale. Iubirea e singura scapare. Am intalnit oameni care si-au depasit stari vecine cu patologia. Nu erau impacati, fiindca nu puteau sa ierte, iar starea aceea de neiertare ii macina, ii deconstruia launtric. Cand au reusit sa ierte, sa se impace, sa-i primeasca pe cei care le-au gresit in inima lor, si-au revenit spectaculos. Trebuie doar sa ai rabdare. Numai intrarea intr-o relatie de iubire cu ceilalti poate sa astampere setea omului. Cand omul gaseste odihna intr-o relatie, isi revine. Dar pentru asta trebuie sa scape de obsesia sinelui.

 

– Adica sa renunte la egoism?

 

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari dusmani ai nostri. Ne tiranizeaza si pe noi, si pe ceilalti. Nu putem avea relatii profunde cu ceilalti fara lepadare de sine. Daca nu ma lepad de sine, ii cer celuilalt sa se alinieze la sinele meu, adica sa se alinieze la mine in gandire, in simtire, sa vada lumea exact ca mine. Inseamna sa-l inrobesc, sa-l privez de libertate. Si atunci ii anulez fiinta, el nu mai poate evolua. Incepe sa se apere si se indeparteaza de mine, fiindca simte ca am tendinta de a-l desfiinta, chiar daca poate compensez cu lucruri exterioare. Il rasplatesc cu daruri, dar de fapt il posed, il inrobesc, il transform intr-un accesoriu cu care sa ma impodobesc. Si, la final, ma simt la fel de singur. Cand esti liber de obsesiile tale si de slujirea sinelui, incepi sa te gandesti la celalalt cu adevarat, sa te gandesti ce gest ai putea sa faci pentru el, fara ca el sa-ti ceara. Ai putea sa-l astepti cu ceva bun de mancare? Ai putea sa-i duci un pahar cu apa? Ai putea face un drum in locul lui? Ce lucru mai frumos decat sa mergi sa-i potrivesti patura la spate, sa nu-l traga curentul, cand se culca? Paradoxul e ca abia cand te lepezi de tine, te castigi pe tine si-l castigi si pe celalalt. Il cuceresti, cand renunti sa-l mai cuceresti. Cu cat vrei mai tare sa subordonezi si sa controlezi, cu atat esti mai singur, cu cat te pui mai tare in sprijinul celorlalti, cu atat esti mai inconjurat de oameni. Oamenii ar trebui sa fie ca lumanarile care, consumandu-se pe sine, lumineaza in jurul lor si ii incalzesc si pe ceilalti.

Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa

Sursa: http://www.formula-as.ro/