Fa sa-si vada sufletul…

Pe vremea cand Dumnezeu si Sfantul Petru umblau pe pamant sub chipul unor mosnegi garbovi sprijiniti in toiag si cu sandale rupte, se intampla sa bata pe la usile oamenilor la caderea noptii, iar de multe ori erau izgoniti.

 

Odata i-a prins noaptea pe camp si, odata cu ea, o ploaie care le-a udat vesmintele si i-a umplut de noroi. Și tot ratacind ei, numai intr-un tarziu, au ajuns la marginea unui sat, abia au indraznit sa bata cu toiagul in prima poarta. Cainii mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc, intreband cine bate. Și au raspuns:

 

– Oameni buni!

 

Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia se trezisera din somn. El a inceput sa dea porunci, dar cu blandete.

 

– Mario, ia mai pune niste vreascuri pe foc! Tudore, da fuga la fantana dupa o donita cu apa proaspata! Ileano, ia vezi tu de o oala cu lapte!

 

Și le-au dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat si i-au pus sa doarma intr-o odaie care mirosea a gutui si busuioc.

 

A doua zi dimineata, iar le-au dat sa se spele, i-au ospatat, le-au pus si in traista niste mere cum nu mai vazusera si le-au urat drum bun.

 

Cum au iesit din sat, Sfantul Petru a inceput sa se roage la Dumnezeu:

 

– Doamne, fa ceva pentru oamenii acestia, ca tare ne-au primit frumos!

 

– Ce-ai vrea sa fac, Sfinte Petre, ca ai vazut ca nu erau nevoiasi.

 

– Fa ceva, fa sa-si vada macar o data sufletul.

 

– Sa-si vada sufletul, spui, Sfinte Petre?

 

– Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

 

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind ganditor satul din vale.

 

Iar dupa o vreme, din neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu