I-as da sufletul…
Biserica isi reporneste de fiecare data povestea ei cu un astazi fara sfarsit. Biserica este un astazi permanent, iar astazi nu are timpul trecut, are un timp prezent permanent, care tine de aceasta tinerete fara sfarsit¦ Avem un astazi foarte lung, din clipa in care Pamantul si Cerul s-au cutremurat de intrarea in lume a lui Iisus Hristos. Bineinteles ca Biserica era in mintea lui Dumnezeu inca de la inceput, fiindca s-a prins ca Adam si Eva vor face greseli si ca ii va trimite pe ai sai cei mai buni pentru a-i vindeca.
Dumnezeu a trimis pe toti prietenii sai sa reseduca firea umana, asa cum spune Ioan Gura de Aur. Dar firea umana, ca firea umana: iara-ti muntele se gandeste la branza, iara-ti marea se gandeste la peste. N-are treaba cu frumusetea imediata. Ce-i pica lui din realitatea imediata data de Dumnezeu? Firea umana a fost indreptata tot timpul spre eficacitate, care este si boala culturii moderne. In fata acestei provocari pe care Dumnezeu o face firii umane, de a seduce, il trimite pe Ioan Botezatorul, il trimite chiar pe fiul Sau, cel mai frumos dintre cei frumosi. Si in ciuda venirii Lui in lume, oamenii tot urat se uita la El.
Vine, il asaza in ieslea Bethleemului, si din dorinta de a-l face pe om sa-si reconsidere valorile legate de frumusete. V-ati gandit: un pusti cu scutece, cu laptic, cu bombonele¦ Ca noi asa il privim pe Hristos, ca pe un bebelus, ca pe fratele, verisorul mai mic¦ E o poveste cu niste copii care au fost intrebati ce i-ar da Pruncului Iisus Hristos: bombonici, laptic. Numai unul statea deoparte, suparat, spunand ca pana ajunge dascalul la el sa-l intrebe si pe el ce i-ar da, ceilalti o sa-i dea tot magazinul. La un moment dat, baietelul s-a linistit si a spus ca stie ce i-ar da. I-as da sufletul. Mai, frate, aceasta e teologie, aceasta nu se invata in carti; ne pare rau pentru cercetatorii britanici, dar harometru nu avem, sa stim cat de inteligenti sunt in credinta copiii.
Cand il omoram pe Hristos in inima lor, de fapt omoram astfel de raspunsuri lucide asupra capacitatii lumii de a intineri, imbatranite de rau. Sigur ca venirea Mantuitorului intinereste Biserica in fiecare an. Sigur, intr-o vreme ne-au imbracat parintii in ingeri sa colindam, la o vreme am devenit pastori, cand am devenit parinti am devenit magi care aduc cadouri. Intr-o vreme n-o sa mai fim, se va stinge peste noi geana de lumina a vremii acesteia.
Dar steaua continua sa luceasca dincolo de toate orizonturile. In Imparatia lui Dumnezeu, cea fara sfarsit, raza stelei aceleia reprezinta speranta noastra de mai bine. In lumina ei se vede Bethleemul foarte clar, dar se vede si Golgota, de pe care izvoraste Invierea noastra. In lumina stelei aceleia vedem si rasaritul vietii noastre, si maturitatea vietii noastre, si apusul fara sfarsit al Imparatiei lui Dumnezeu.
