Iubirea sfanta a unui sot fata de sotia sa

Intr-o vreme parintele Arsenie nu se simtea deloc bine, trebuia sa stea mai mult la pat. Tocmai atunci a venit sa-l viziteze un barbat, sa tot fi avut vreo cincizeci si cinci de ani. Cand l-a vazut, parintele Arsenie nici n-a vrut sa auda de sfaturile noastre, s-a dat jos din pat si s-a dus sa-si intampine musafirul. Nadejda Petrovna a pregatit cina, dupa care parintele Arsenie a disparut in odaia lui cu oaspete cu tot!

 

Au vorbit pana in zori, in noaptea aceea patul parintelui Arsenie nici n-a mai trebuit desfacut.

 

Dimineata parintele Arsenie a slujit impreuna cu parintele Matei liturghia la care am luat parte, Nadejda Petrovna si cu mine. Dupa aceea, cat a fost ziua de lunga, iar au vorbit. Cu greu au putut fi convinsi sa se intrerupa ca sa manance ceva. In seara aceea, la cina, am bagat de seama ca parintele Arsenie se simte mult mai bine. Se uita cu mare drag la parintele Matei.

 

Parintele Matei a ramas la noi sase zile. La sfarsitul celei de-a patra zi mi-a povestit o sumedenie de lucruri din viata lui. Povestea lui m-a miscat foarte tare. I-am cerut ingaduinta sa astern in scris cele istorisite de el atunci.

 

Iata rodul acelor insemnari:

 

In aprilie 1941, a povestit parintele Matei, am fost pe neasteptate mobilizat. Pe atunci aveam douazeci si opt de ani si sotia mea Ludmila douazeci si cinci. Ne casatoriseram dintr-o mare dragoste. Viata departe unul de altul era pentru amandoi un chin. Ne scriam in fiecare zi. In primele luni de armata nu-mi gaseam rostul, nu-mi aflam pacea, Ludmila era totul pentru mine. Cred ca o iubeam chiar mai mult decat pe copiii nostri, daca se poate asa ceva. Sotia mea e inzestrata cu o vointa uriasa, e foarte statornica in principiile sale, spune intotdeauna adevarul si are o inima de aur. Dragostea imi era impartasita. Ma iubea si ea la fel de mult.

 

Eu am studiat fizica, iar Ludmila a terminat Institutul Pedagogic si era profesoara de scoala medie.

 

Cand a izbucnit razboiul, am luat parte inca de la inceput la lupte grele. Scriam des acasa, dar abia mai tarziu am aflat ca scrisorile mele n-au ajuns niciodata. Bineinteles ca nici eu nu primeam scrisori. Am fost de cateva ori ranit, am stat prin spitale in Urali si in Siberia, si in tot acest timp i-am scris mereu Ludmilei si primeam si eu scrisori de la ea. Dar cum am ajuns din nou pe front, s-a terminat iar cu scrisorile.

 

In februarie 1945 am fost grav ranit. In ziua de 7 mai, dupa ce ma mai inzdravenisem, am fost trimis la Praga. Atunci am auzit ca s-a terminat razboiul. Aveam pieptul plin de medalii, iar inima plina de dorul casei. La sase zilei de la victorie am fost arestat.

 

Pe 1 iunie am fost condamnat la moarte prin impuscare, dar verdictul a fost schimbat: doisprezece ani de inchisoare! Acuzatia, falsa, fusese urzita de superiorul meu, un ofiter care pretindea ca am condus o campanie de partea germanilor, impotriva patriei mele. Am cautat eu sa arat, atat la interogatoriu cåt si la tribunal, ca totul era o minciuna, dar n-a ajutat la nimic. Nu-l credeau decat pe superior. Mai tarziu am aflat ca si cu alti prieteni ai mei procedase la fel. Umbla dupã promovare!

 

Am stat in lagar pana in 1957. Intr-unul din ele l-am cunoscut pe parintele Arsenie si m-am legat foarte mult de el. Pe atunci ajunsesem si eu sa fiu credincios, datorita unui alt prizonier din lagar.

 

Familia mea nu stia ca am fost arestat si ca ma aflu in lagar. N-avusesem cum sa-i instiintez. Toata nadejdea mea era ca Ludmila sa fi aflat de la autoritati, sau de la prieteni.

 

Ultimii ani de detentie i-am petrecut in pustietatile Siberiei. Am fost eliberat in 1957, dar a mai trebuit sa fac trei luni de munca in Norilsk. De acolo am scris la Moscova, intreband de familia mea, dar n-am primit raspuns. Imi cautam cu disperare familia. La inceput am incercat sa dau de ei pe cai oficiale, care insa nu au dus nicaieri. Atunci am inceput sa-i caut de unul singur. Am intrebat mai intai pe la prieteni. Am aflat ca Ludmila fusese evacuata la Kostroma. M-am dus acolo, arzand de nerabdare, si totodata macinat de griji.

 

Am ajuns la Kostroma pe seara, si am inceput sa caut strada unde locuiau. Cand in sfarsit am gasit-o se lasase seara, era ora nouã. Am batut la usa. Mi-a deschis un barbat. Cånd m-a vazut, a tresarit si s-a tras repede un pas inapoi, dupa care a spus:

 

– Intra, Alexandr Ivanovici!

 

Am intrat si mi-am scos haina. Necunoscutul a ramas nemiscat, privindu-mã in tacere, apo s-a intors catre usa si a strigat:

 

– Ludmila! A venit cineva la noi!

 

A intrat Ludmila. Cand m-a vazut, s-a repezit la mine gemand, scaldata toata in lacrimi:

 

– Sasa! Sasa! Unde ai fost?

 

Ma imbratiseaza, ma saruta, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai exista nimic altceva pe lumea asta. O strang in brate, ii sarut mainile, fata, si-i simt inima batand tare, tare de tot. Cat timp a trecut, nu stiu. Dar cand m-am uitat la barbatul care-mi deschisese usa, am vazut pe chipul lui atata suferinta, atata durere, ca nici macar nu pot sa incerc s-o descriu! Am intrebat:

 

– Liuda, cine-i?

 

Ludmila s-a tras inapoi de langa mine, s-a uitat la noi amandoi si, cu un caier straniu in glas, a spus:

 

– E sotul meu!

 

Atunci abia am inteles. Se sfarsise. Ma simteam cu totul neajutorat, pierdut. M-am asezat pe un scaun.

 

– Si cu mine cum ramane?

 

Taceau amandoi.

 

Mi-am luat capul in maini si am inceput sa plang in hohote. Tremuram tot, si plangeam, cum nu mai plansesem niciodata in viata mea. Eram deznadajduit.

 

Am simtit cum cineva ma cuprinde de umeri si-mi spune cu blandete:

 

– Linisteste-te. Spune-ne ce-a fost cu dumneata in toti anii acestia.

 

Mi-am ridicat capul si in fata mea statea sotul Ludmilei mele, care imi vorbea. Statea pe un scaun in fata mea, pe cand Ludmila ramasese asa, in picioare. M-am uitat la ea, inca nedezmeticindu-ma. Gandurile nu se incalceau. Din nou totul in jurul meu a pierit, si n-o mai vedeam decat pe ea. Era foarte palida, si ochii imensi ii erau plini de lacrimi si de durere. Statea si se uita, cand la mine, cand la Boris (am aflat mai tarziu cum se numeste).

 

Era la fel de frumoasa ca inainte. Era Ludmila mea, iubita mea, sotia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care traisem in toti acesti ani cumpliti. Pe chipul lui Boris se citea aceeasi suferinta, aceeasi neputinta.

 

– Povesteste-ne, te rog, spuse el incet.

 

Le-am povestit. Cred ca am vorbit mult. Cum am scris tot timpul scrisori, si cum am fost trimis la Praga, cum am fost arestat, cum am primit doisprezece ani de lagar. Le-am spus tot si apoi am tacut. Taceau si ei. Deodata, ca dintr-o ceata groasa, mi-a fulgerat gandul la Dumnezeu si L-am chemat! ,,O, Doamne, ajuta-ne! Tu stii ce e drept! Judeca Tu!

 

Ludmila s-a apropiat de mine, inconjura masa care ne despartea.

 

– Sasa, iarta-ma! Sunt vinovata inaintea ta. Daca am vazut ca nu mai primesc nicio veste, am intrebat, am asteptat. Dar intotdeauna venea acelasi raspuns: Dat disparut. Am crezut ca ai murit¦ Ultima scrisoare de la tine era din Praga. L-am intalnit pe Boris, l-am indragit; m-am casatorit cu el dupa patru ani de cand ne cunoscuseram. A venit si o fiica, pe langa cei doi fii ai nostri. O cheama Nina, are sapte ani. Iarta-ma! Doar eu sunt de vina! Nu te-am asteptat destul¦ larta-ma!

 

Vorbea plangand.

 

Ce era de facut? Ce trebuia sa fac? Nu stiam. Nu vedeam nicio iesire, nici unul din noi nu vedea. Am zarit pe perete, inramata, o fotografie de-a mea de dinainte de razboi.

 

Intr-o clipa, o lumina noua a cazut asupra nefericirii mele. Simtamintele acuzatoare s-au risipit, sufletul mi s-a umplut de caldura. Ea nu ma uitase! Isi amintise mereu de mine si cu adevarat nu era nimeni de vina! Dar acum, ce era de facut?

 

In odaie se asternuse o tacere grea. Tacerea apasatoare, trista, a durerii.

 

– Unde sunt copiii?

 

– S-au dus la bunica lor. Raman peste noapte acolo.

 

M-am uitat la sotia mea. Stiam ca daca i-as fi cerut sa vina cu mine, ar fi venit. Si-ar fi luat copiii si l-ar fi parasit pe Boris. Eu as fi dat totul uitarii si as fi iubit-o la fel de mult ca inainte. Dar copiii? In toti anii acestia baietii se obisnuisera cu noul lor tata, incepusera sa-l iubeasca. Mai era si fetita. Ce puteau copiii sa inteleaga din toate acestea?

 

Distrugeam o familie care isi avea viata ei, o familie in care oamenii se iubeau si se respectau. Iar Ludmila, la urma urmei, de ce-ar fi fost atat de vinovata? Pentru ce sa fi trebuit a fi iertata? Ma asteptase, ma cautase, suferise, ramasese singura cu doi copii. Crezuse ca am murit. Abia atunci s-a recasatorit. Si apoi, familia asta noua nu ma uitase: tineau poza mea pe perete. Eu eram singur, iar ei erau cinci. Ce drepturi aveam eu? Nici ea nu era de vina, nici eu, si cu atat mai putin bietul Boris. Iubirea ce i-o purtam eu Ludmilei nu ma indreptatea sa distrug o familie, numai ca sa fiu eu fericit. Ma faceam semanator de rau si de amar. Si din nou gandul mi se intoarse la Dumnezeu.

 

M-am ridicat si, fara sa stiu nici eu de ce, m-am dus in odaia de alaturi. Acolo, asezate pe langa pereti erau trei paturi. Aici dormeau copiii. La capataiul unuia, cel mai mic, atarna legata o panglica, o iconita. Nu-mi dadeam seama ce chip era, dar pentru mine faptul ca Ludmila, care nu fusese de loc credincioasa, are in casa ei o iconita, era neobisnuit, si de mare bucurie.

 

Omul de la care primisem in lagar credinta imi spusese ca singura cale spre Dumnezeu e savarsirea binelui. Sa te jertfesti pentru altii, sa nu tii seama deloc de tine. Da, nu era decat o singura cale: eu sa plec, si sa-i las pe ei sa-si traiasca viata, Ludmila, copiii, Boris.

 

Ludmila arata jalnic; era strivita sub povara necunoscutului ce i se asternea dinainte. Chipul ii era atat de trist incat mi-a fost rusine ca i-am facut sa astepte atat, ca nu ma hotarasem mai devreme. Boris sedea si el abatut, cu capul in jos, atarnandu-i de parca i-ar fi fost legat cu o piatra de moara.

 

M-am dus la ei si le-am spus:

 

– Plec. E singura cale de iesire pentru noi toti. Voi sunteti o familie, eu fac parte acum din trecut! Voi aveti doi fii si o fiica, pe cand eu nu am nimic. Va iubiti. Am sa plec. Nu e un sacrificiu, e chiar voia lui Dumnezeu si e dreptul vostru.

 

M-am ridicat si am inceput sa-mi pun haina. Boris se uita la mine ingrijorat. Ludmila s-a repezit la mine si m-a imbratisat.

 

– Nu pleca! a spus. Dar eu simteam in glasul ei o anume nesiguranta. Boris a venit si el la mine, mi-a strans mana si a spus:

 

– Ii vine greu. Sufera si pentru copii, si pentru noi doi.

 

Am plecat, am plecat, ca si cand niciodata n-as mai fi intalnit-o pe Ludmila. O pierdusem pe veci. Eram acum cu totul al trecutului. Umblam in nestire pe ulitele Kostromei. Era intuneric, si in fata ochilor nu aveam nimic altceva decat chipul Ludmilei, care ma urmarea. sase luni am fost bolnav. In acest rastimp m-am apropiat foarte mult de Biserica. Ea mi-a fost pavaza, m-a oprit de la hotarari necugetate si fapte rele.

 

Mi-am gasit de lucru Ä­ntr-un institut, ca fizician. M-am cufundat cu totul in munca si, slava Domnului, cu rezultate bune. Am ajuns sa fiu cunoscut, lucrarile imi erau publicate si aveam destui bani. Amintirea Ludmilei insa nu-mi dadea pace.

 

Locuiam intr-un orasel unde nu mai rarnasese decat o singura biserica, celelalte fusesera ori distruse, ori inchise. Acolo mi-am facut un prieten, un doctor, om foarte credincios, a carui casa era singurul loc unde mai ieseam si eu.

 

Despre ce se intamplase mai departe in familia Ludmilei nu stiam, nici nu incercam sa aflu. La ce bun? Ii scrisesem o data lui Boris, rugandu-l sa accepte pentru familie ajutor de la mine. Ii trimiteam aproape toti banii mei printr-un prieten care locuia in Kostroma. Sufeream foarte mult. Nu puteam s-o uit pe Ludmila si pe copii.

 

Peste patru ani am aflat ca parintele Arsenie mai este in viata. I-am scris, m-am dus sa-l vad. De atunci, ani de-a randul mi-a fost duhovnic si povatuitor. Mai tarziu m-am calugarit si am fost hirotonit preot. Fusese o dorinta veche a mea, insa parintele Arsenie nu mi-a ingaduit-o dintr-o datã. Abia dupa doi ani mi-a dat blagoslovenie.

 

M-am despartit de matca mea si am inceput sa slujesc in biserica. M-am statornicit intr-un orasel industrial cu o biserica mica, insa multi enoriasi credinciosi. Incet-incet, trecutul si-a luat locul lui firesc.

 

Apoi s-a intamplat un lucru care m-a zdruncinat iarasi din temelii. Ma intorceam acasa intr-o zi, dupa liturghie, ca de obicei. Cand am ajuns, proprietarul apartamentului unde locuiam mi-a spus ca ma cautase un barbat cam intre doua varste, care spusese ca o sa se intoarca cam pe la ora patru. Intr-adevar, la ora patru fix a sunat cineva la usa. M-am dus sa deschid. In odaie a patruns un barbat de vreo cincizeci de ani, foarte galben la fata si parand grozav de istovit. Ochii sai luminosi si expresivi erau plini de bunatate. Mi-a spus pe nume. Imi dadeam seama ca-l cunosc si eu de undeva, dar n-as fi putut spune de unde anume. Il priveam cu incordare, incercand sa-mi amintesc. El si-a dat seama.

 

– Nu ma recunosti? M-a intrebat.

 

In clipa aceea am stiut: era Boris!

 

– Am venit sa-ti aduc vesti despre copii, mi-a spus el. Eu am cancer. Nu mai am de trait decat cel mult doua luni. Am fost operat de doua ori si acum fac chimioterapie. Vezi, sunt galben tot, dar nu-mi merge de loc mai bine. Dar nu numai pentru asta am venit. Iti multumesc pentru ajutor. A fost mare lucru pentru noi. Ne-ai ajutat foarte mult. Asa cum mai rugat, nu i-am spus Ludmilei nimic, dar sunt sigur ca a ghicit. Doar te cunoaste! Baietii dumitale au acum si ei copii. Sunt ingineri amandoi. Fiica noastra Nina a intrat la Universitate, Toti copiii sunt credinciosi! Ludmila nu credea in Durnnezeu, dar dupa plecarea dumitale s-a schimbat mult.

 

Am incercat mereu sa aflu unde esti. Era important pentru mine, de vreme ce soarta mea si a dumitale s-au intretesut in chip atat de dureros. Stiu cat ti-a fost de greu, dar si asupra Ludmilei si a mea toate acestea au lasat rani nevindecate. Ea te-a iubit, si inca te iubeste: insa nu stie unde esti. Plecarea dumitale ti-a apropiat-o si mai mult. Jertfindu-te, ai aratat cat de mare ti-era dragostea!

 

Am indurat greu iubirea ei pentru dumneata. Dar n-ar fi drept sa spun ca n-a tinut si la mine. Am vietuit atatia ani impreuna dupa plecarea dumitale, si niciodata n-a fost rece fata de mine, sau indiferenta. Nu m-a invinovatit pentru nimic, niciodata. Ma trezeam cateodata in puterea noptii si vedeam prea bine ca nu doarme, ci doar se preface. Se gandea la dumneata, stiu!

 

Boris mi-a mai povestit o multime de amanunte din viata copiilor si la sfarsit a spus:

 

– Nu mai am mult de trait, zilele imi sunt numarate. Dacã mai e inca un preot slujitor in biserica, roaga-l sa ma primeasca la spovedanie. Ajuta-ma!

 

Ma uitam la Boris si-rni dadeam seama ca viata lui fusese mult, mult mai grea si mai dureroasa decat a mea. Fusese chinuit de indoieli, de griji; cu toate acestea izbutise sa creasca in credinta crestina trei copii, si alaturi de el a inceput si Ludmila sa creada!

 

A ramas la mine trei zile. S-a spovedit la parintele Andrei, celalalt preot din biserica noastra, si a primit Sfanta Impartasanie. Parintele Andrei mi-a spus dupa aceea:

 

– Ai adus un suflet ales aici! Boris acesta este un om foarte bun. Nu intalnesti pe toate drumurile unul ca el!

 

Parintele Matei mi-a povestit cele de mai sus, de fata fiind si parintele Arsenie, care a ascultat cu mare atentie, cu toate ca stia totut mai dinainte. A ramas la noi doua zile si nu l-am mai vazut niciodata dupa aceea. Dupa cinci luni de la vizita lui, parintele Arsenie mi-a spus:

 

– Ti-l amintesti pe parintele Matei? Am primit astazi o scrisoare de la el! Grea soarta are, dar Dumnezeu i-a ajutat sa ia singura hotarare dreapta. Domnul sa-l aiba in paza!

 

Intamplare reala relatata in cartea

 

Parintele Arsenie, Acuzatul Zek 18376, Un sfant in lagarele comuniste, p. 260-271