Singuratatea de dincolo de mormant
Mai demult mergeam la o doamna romanca bolnava de cancer dintr-un spital cu boli terminale si in salon cu ea era o alta doamna, americanca, la care in fiecare zi venea in vizita fiica ei si ii facea unghiile, ii coafa parul. Si am intrebat-o pe fiica: Doamna, dumneata faci un sacrificiu extraordinar; desi ai doi copii, in fiecare seara vii aici si te ocupi de mama dumitale; dar oare nu este mai bine sa o iei acasa? Vii de la serviciu, o gasesti acasa, cu copiii, toti impreuna¦. Si mi-a raspuns: Nu, Parinte, eu nu vreau ca fiii mei sa o vada pe mama decazand, devenind tot mai batrana, tot mai uarata, tot mai pierduta cu mintea. Nu vreau sa aiba imaginea aceasta!.
Asa se explica de ce la americani este infrumusetat cel ce moare si arata mai frumos decat arata in viata lui. I se intinde pielea, ii vopsesc obrajii si buzele¦ Am vazut ca si la noi se mai face asa. Dar la noi nu era asa, caci noi trebuie sa avem sentimentul mortii. Viata noastra se continua in moarte. Daca n-avem acest sentiment inseamna ca nu il avem nici pe cel de viata vesnica, si atunci nu mai exista Dumnezeu, nu mai exista nimic¦ Noi trebuie sa stim ce se intampla cu noi la sfarsitul vietii. Moartea este frumoasa, nu este urata din punct de vedere spiritual. Daca am trait o viata frumoasa, avem o moarte frumoasa. Daca am trait o viata rea, meschina, plina de rautati, avem o moarte urata.
Nimic din lumea acesta nu ne insoteste dincolo de mormant. Toate, inclusiv prietenii, familia, inclusiv cei care au spus ca sunt gata sa moara pentru noi, sau care ne-au spus te iubesc mai mult decat sufletul meu, pana la groapa te iubesc. De acolo esti singur. Numai tu si faptele tale. Sa va aduceti aminte de aceasta singuratate extraordinara dupa punerea in mormant. Extraordinara! Esti singur, singur! Nimeni nu mai pledeaza pentru tine. Singura pledoarie este a ingerului bun care spune: Stapane, omul acesta a facut un lucru bun, iarta-l!
