Tace Dumnezeu, tacem si noi¦
Scrisoarea parintelui Sofronie de la Essex catre o doamna din Cipru
Sunt cincizeci si sapte de ani de cand port rasa calugareasca si, pe cat imi pare, nu am dorit a-mi neglija mantuirea, ci totdeauna cu mare teama si lacrimi am rugat pe Dumnezeu sa se milostiveasca de mine, sa-mi ierte toate pacatele si sa nu ma lepede de la asternutul picioarelor Sale.
Am incercat, cred, dupa puterile mele, sa nu nedreptatesc nicio persoana de pe Pamant; mai mult chiar, sa-mi dea Dumnezeu barbatia de a sluji cat mai multor oameni cu putinta, fara sa astept de la ei nici o plata materialnica sau duhovniceasca, ci asteptand doar de la Dumnezeu darul iertarii pacatelor mele.
Si totusi, in tot acest rastimp de mai mult de jumatate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranta, ci totdeauna am simtit in jurul meu amenintari ori cel putin stari potrivnice. In tot ceea ce incerc sa fac, chiar si in cel mai mic lucru, intalnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate portile lumii acesteia sunt mereu inchise pentru mine. Am imbatranit si nu am inteles sensul acestor incercari.
Adica: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu fata de mine, pacatosul, sau altceva se intampla? De nenumarate ori am rugat pe Dumnezeu sa-mi descopere pentru ce merg lucrurile asa, iar Dumnezeu imi raspunde necontenit cu tacere.
De aici veti intelege ca nu sunt in masura sa va dau explicatii la dramatica incercare prin care treceti. Dar va avem totdeauna in rugaciunile noastre, cu durere si dragoste.
Greu este noua sa invinovatim pe Dumnezeu si sa ne indreptatim pe noi insine, dar iarasi, nu este usor sa facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau sa se faca aparatorii dreptatii lui Dumnezeu, uitand de infricosatele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tacem si noi.
