Te-ai ranit in coasta Ta, Cuvinte… ca un pelican, impungandu-Te…
In istoriile vechi se scrie despre urmatoarea intamplare: in cuibul unui pelican a intrat odinioara un sarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puisorii singuri. Sarpele a inceput sa muste si sa bage veninul lui ucigator in toti puisorii. Cand era aproape sa-i inghita, s-a ivit si pelicanul. La zgomotul aripilor lui, sarpele a parasit cuibul, fara sa guste din prada.
Bietul pelican a vazut cu durere ca puisorii lui sunt pe jumatate morti, fiind otraviti de vrajmasul sarpe. Fara sa stea prea mult pe ganduri, el se hotareste sa-i scape cu orice pret. Si iata anume ce face: isi gaureste coasta cu ciocul si cu sangele sau adapa pe toti puisorii care sunt ametiti de veninul sarpelui. Sangele lui curat are minunata putere sa taie otrava sarpelui si prin aceasta puisorii lui se invioreaza si scapa de moarte. Pelicanul este o pasare de pustie cu gatul lung, ca si batlanul. Cand puisorii lui sunt aprinsi de sete sau sunt vatamati de jiganii otravitoare, atunci pelicanul isi raneste coasta sa si ii adapa cu sangele sau. Iata o pilda minunata de dragoste parinteasca, care ajunge pana la jertfa.
Daca vom lua seama bine, vom vedea ca in cantarile Prohodului, la starea a doua, se pomeneste despre pelican si anume iata cum se zice: Ca un pelican, impungandu-Te acum, Cuvinte, inviezi pe fiii Tai, revarsandu-le dintru coasta Ta izvor mantuitor!”.
Cuvintele Prohodului aseamana Jertfa cea de pe Cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care isi varsa sangele pentru viata puilor sai. Caci dupa cum sarpele cel firesc otraveste puisorii pelicanului, tot astfel si vicleanul diavol intrand oarecand in sarpe, a otravit pe stramosii nostri in Rai, prin sfatul lui cel pierzator. Cu nimic nu s-au putut izbavi stramosii nostri din osanda cea vesnica, decat numai prin sangele cel scump al Domnului. Toti cei nascuti din Adam aveau in firea lor otrava pacatului stramosesc si pentru aceasta erau osanditi la moarte vesnica (ca si puii pelicanului din istorie).
Domnul nostru Iisus Hristos primeste de buna voie (ca si pelicanul) sa-si strapunga sfanta Lui coasta cu sulita, pentru izbavirea zidirii Sale. Din Sfanta Lui coasta s-au deschis doua izvoare de mantuire: sangele si apa. Aceste izvoare mantuitoare alcatuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, caci dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, Sfanta noastra Biserica este platita din Coasta Domnului. Si anume, apa care a iesit din coasta Domnului inchipuie Taina Sfantului Botez, iar sangele inchipuie Taina Sfintei Impartasiri. Fara aceste doua Taine nimeni nu se poate mantui, caci ele sunt cheile mantuirii.
